Instalația performativă „Spații originale / Gesturi legalizate” va fi repusă în scenă pe 23 noiembrie, la /SAC @ Malmaison.

O colecție de ziare vechi, un binoclu, cutii de conserve, două tablouri, niște blănuri de nurcă, ouă fierte perfect, astfel încât gălbenușul să nu fie nici tare nici moale, cărți polițiste, tratate de anatomie, mirosul cartofilor prăjiți sau al lenjeriei proaspăt spălate și apretate, un dinte de aur, culoarea ochilor, o pereche de pantaloni atârnați într-un cuier, bani, case locuite acum de alte familii sau camere golite de viață, niște chei căzând pe podea, mâini pufoase, muzică clasică, un aragaz comunist pe care plutește imaginar o rățușcă. Moștenirile lăsate de cei care nu mai sunt se întrupează în nenumărate obiecte, gesturi mici pe care le ducem mai departe, de emoții, de trăsături în care îi regăsim pe ei, în gusturi și mirosuri care ne proiectează în trecut sau ne dictează alegerile pe care le facem în prezent.

Pornind de la povești de familie pe care simt că le duc cu ele, Ioana Marchidan și Simona Dabija propun o cartare performativă a ideii de moștenire. Spațiul performativ, al cărui design e realizat de Maria Ghement și Justin Baroncea, pune în dialog obiectele fizice și emoționale aparținând celor două performere cu obiectele artistice create de Dimitrie Gora. Performance-ul e construit și va fi prezentat publicului întâi în cadrul unei expoziții în spațiul /SAC de la Malmaison, o clădire care este din păcate un simbol al felului în care tratăm ca societate moștenirile colective. Plasat în acest cadru simbolic, procesul creativ de prelucrare a ideii de moștenire propus de Simona Dabija, Ioana Marchidan și echipa care le însoțește în această reconstrucție identitară personală și colectivă capătă valoare unui ritual de reflecție și regenerare comunitară. Demersul va fi itinerat la Baia Mare și Cluj.

Titlul ales invocă o altă moștenire colectivă, romanul „Acte originale / Copii legalizate” al scriitorului optzecist Gheorghe Crăciun. Corpul și corporalitatea au fost teme care l-au preocupat pe autor până la obsesie.

Moștenirile pot fi materiale, genetice, emoționale, senzoriale, culturale sau de statut. Cele două artiste explorează creativ folosindu-se de corpurile lor și de amintiri amuzante, duioase sau dureroase, toate laturile acestui cub rubik care este moștenirea. Lucruri pe care le tratăm cu indiferență atâta vreme cât bunicii sau părinții sunt în viață capătă o importanță atunci când acești oameni dispar și stârnesc în noi întrebări. Cât de responsabili suntem noi – tinerii – cu ceea ce primim de la cei mari? Ce lasă cu adevărat în urmă un om care moare, dincolo de niște obiecte care sunt împărțite între urmași în mod echitabil sau în feluri care nasc tensiuni și certuri în familie? Ce moștenim și ce facem cu această moștenire? Cum negociem cu presiunea de a duce mai departe lucrurile începute de cei de dinainte și tentația de a o lua de la zero fără a ne păsa de ce a fost înainte. Cum rezolvăm tensiunea între “ei și-au făcut treaba lor” și “eu îmi fac treaba mea”? Ne încărcăm cu istoria și cu lucruri nerezolvate sau ne vedem de viața noastră? Și oare chiar putem să ne vedem de viața noastră fără un proces asumat conștient de vindecare? Toți trăim, conștient sau nu, cu aceste întrebări în noi și nici una din aceste întrebări nu are un răspuns simplu. Alegerea de a lăsa inteligența corpului să caute răspunsuri acolo unde mintea nu le găsește, fără a avea pretenția de a face ordine în acest haos existențial e poate cea mai cinstită cale de explorare a subiectului. Iar lucrurile devin cu atât mai interesante cu cât, deși artistele pornesc de la povești de familie foarte diferite, ajung la concluzii care se întrepătrund.