Frica de frică

Radu Umbreș 

 

Frica este ucigaşul minţii. Frica este moartea cea mică, aducătoare a anihilării complete. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine şi prin mine. Şi după ce va fi trecut, mă voi întoarce şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Numai eu voi rămâne.

Frank Herbert, Dune 

 

Toți suntem mașinării biologice construite să supraviețuiască și să se reproducă, la fel ca toate celelalte ființe vii. Suntem ultima veriga a unui lung lanț de organisme care și-au atins scopul ontologic: acela de a-și transmite genele mai departe înainte să moară. De-a lungul acestei istorii naturale ce începe odată cu prima formă de viață, drumul a fost presărat cu nenumărate pericole: lipsa de hrană sau de adăpost, fenomene naturale potrivnice, prădători, competitori. Strămoșii noștri au reușit să navigheze această lume plină de primejdii pentru a preda ștafeta urmașilor genetici. Dar le-au mai oferit ceva ca moștenire. Le-au predat un instrument pentru a supraviețui la rândul lor. Le-au dat mai departe frica. 

 

Frica are o reputație proastă în zilele noastre. Numești pe cineva ”fricos” sau ”fricoasă” și imediat i-ai pus o etichetă negativă. De la psihologi la diverși guru sau speaker motivaționali, ni se spune să luptăm cu spaimele noastre, să le depășim, să fim curajoși și încrezători în noi. Dar uităm că acele organisme care nu resimțeau frică în fața pericolului au dispărut, și cu ele au dispărut și îndrăzneala ce nu răspundea adecvat unei amenințări reale. Cimitirele sunt pline nu doar de eroi, ci și de ființele ce nu au știut sau simțit să evite primejdiile. Noi toți suntem aici pentru că arborele nostru genealogic a conținut animale pe care frica le-a ținut în viață și le-a ajutat să procreeze. Frica e tovarășul nostru de drum de când primul organism a reușit să depisteze și să acționeze în fața pericolelor. De ce, atunci, ne este atât de frică de frică? 

 

Fricile ancestrale care ne-au protejat existența în trecut se pot transforma în spaime inutile dar împovărătoare în prezent. Un zgomot, o mișcare, o umbră sau o privire ce sunt identificate automat și inconștient de mintea noastră ca asociate unui pericol s-ar putea să declanșeze întregul mecanism al fricii chiar dacă nu există nicio primejdie reală. Trăim în lumi profund diferite de ecologia naturală în care ne-am dezvoltat ca organisme evoluate. Suntem fie prea singuri, fie prea împresurați de alți oameni. Informații amenințătoare ne bombardează din toate direcțiile deși pericolul este la mii de kilometri distanță iar alte sute de lucruri bune se întâmplă în același timp dar nu sunt interesante pentru a fi transmise de mass- sau social-media. Un prieten sau partener romantic ne trădează și simțim puternica suferință a abandonului existențial deși lumea modernă ne oferă nenumărate căi de a construi alte relații sociale mai sănătoase. Fricile noastre vorbesc deseori mai mult despre primejdiile trecutului istoric de adâncime decât despre amenințările contemporane, dar impactul lor este resimțit la fel de puternic chiar dacă ne înspăimântăm de o fantasmă goală. 

 

Depistarea unui pericol produce o emoție, iar emoția este un supra-program ce preia controlul asupra organismului nostru și îl pune să rezolve prioritar problema apărută. Celelalte activități sunt sistate sau reduse ca importanță pentru ca resursele necesare să fie folosite pentru a răspunde amenințării. În funcție de natura pericolului și de capacitățile organismului, se va activa una dintre cele patru strategii fundamentale: fugă, luptă, încremenire sau supunere/lingușire. Oricare dintre ele poate reprezenta soluția optimă pentru a supraviețui. Alegerea uneia greșite sau absența unei reacții pot fi capătul drumului. Sau poate doar ni se pare? 

 

Și celelalte animale simt spaimă, dar omul este probabil singura ființă care nu doar că trăiește această emoție, dar o poate și contempla, o poate analiza și poate înțelege cum apare și ce efecte are. Ne uităm la fricile noastre din trecut ca la obiecte de studiu și analizăm fricile celorlalți. Mai mult, ne jucăm cu frica provocând-o altora sau nouă înșine într-un mod intenționat și controlat pentru stările intense produse de un pericol real sau imaginar. Spunem povești înspăimântătoare sau facem farse înspăimântătoare, ne uităm la filme de groază sau sărim cu parașuta. 

 

Când experimentăm cu spaimele și amenințările, ne apropiem de o idee deseori ascunsă sub straturile fricii noastre de pericole: noi înșine suntem amenințători, primejdioși, înspăimântători pentru alții. Frica noastră ne împinge spre acțiuni ce produc frică altora, răspândindu-se ca un virus ce infectează mințile celor din jur și îi face infecțioși la rândul lor. 

 

Degeaba vom încerca să scăpăm de frică. Nu vom putea, și, oricum, am dispărea dacă am reuși. Va trebui să facem ceea ce am făcut dintotdeauna. Să trăim cu ea.